Uitându-mă la un film, mi-am adus aminte că am nişte plăcinte poale-n brâu trimise de mama cu ceva zile in urmă. Puse la cuptor, numa bune! Toate bune şi frumoase dar fără o Sana parcă nu mergeau. Aşa că, am pus două ţoale pe mine şi fuga la Mega Image să cumpăr cele de trebuinţă.
Nu trec 5 minute şi uite-mă făcând colţul magazinului. Nu fac nici 5 paşi şi văd in stânga mea un bătrân albicios cu barbă stufoasă lunga de, să zic că avea 15 cm, şi plete la fel de albe precum barba. Nu incetinesc pentru că pofta de plăcinte, Sana şi film era prea mare. Totuşi, deşi trecuserăm de el, îi simţeam privirea. Trec pe la raionul de ciocolată, arunc o Ritter albă, ajung si la lactate, arunc şi o Sana şi ma îndrept vertiginos spre casă.( În tot acest timp, gândul meu tot la tataie îmi era... ;nimic nu e mai dureros decât să vezi un bătrân zgribulit într-un oraş în care toata lumea te priveşte de parcă e pe cale să-ţi înfigă cuţitul în spate.)Plătesc cu ultimii bani ce i-am avut până mâine cumpărăturile şi mă duc spre bătrân nerăbdător să aud ce are de zis:
- Ce faci tataie?
- Tac.
Răspunsul pur şi simplu m-a închis. Întrebarea <<De ce?>> mi s-a părut singura ce o pot pune. Răspunsul a fost pe măsura primului:
- După şaptezeci şi opt de ani...
Am simţit în acest răspuns până şi ultimu-i gând dezamagit de ce viaţa poate să însemne. Am banuit că-i este foame şi i-am dat punguţa şi un leu treizeci.Atât mai aveam... . A ridicat capul, m-a privit lung cu nişte ochi albaştri şi bătuţi de vreme şi mi-a spus cu cea mai blândă voce pe care am auzit-o vreodată din gura unui bărbat:
- Mulţumesc nu-ţi spun eu, ci Dumnezeu!
